Intotdeauna mi-a placut sa merg cu autobuzul. Studiez oarecum oaamenii din jurul meu, imi inchipui cum isi traiesc viata dupa ce parasesc masina, invat de la ei...
In statia din centru era o doamna. Trecuta de 60 de ani, cu infatisare placuta si palton impecabil. Parul era un blond roscat si buzele subtiri. Avea o intelepciune si un calm izvorate dintr-o bogata experienta de viata. Si o tumora cat o minge de tenis sub urechea stanga. Am studiat-o cu nesimtire pana s-a urcat in autobuz. Parea ca nu o deranjeaza, nici macar nu o baga in seama. Era impacata cu situatia. Mi-a placut enorm. Nu stiu de ce, avea un calm desavarsit si o liniste interioara care se transimtea catre cei din jurul ei.
Am urcat apoi intr-un autobuz aglomerat. Erau acolo, inghesuiti langa geam doi nenisori in varsta. Conversau.
- Stai, vino mai aproape, asa sunt tinerii din ziua de azi, la fiecare ststie urca unii si coboara altii!
Inca mai incerc sa aflu ce a vrut sa spuna autorul cu aceasta fraza memorabila.
Cand am ajuns aproape de cap de linie, s-a eliberat un loc langa mine. M-am asezat doar ca sa descopar 2 batranei, sot si sotie, stand in picioare langa mine. Nu erau genul nesimtit (stiti voi, aia care vi se aseaza in cap si tusesc cu subinteles) asa ca m-am ridicat sa le ofer locul. S-a asezat el cu un zambet satisfacut... Din nou am ramas masca.
Pacat ca n-a durat decat juma de ora drumul, cine stie ce alte minuni descopeream....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu